Despre norocul celor care au rămas cu case și terenuri de la bunici/părinți

Nimic nu întrece aroganța săracului ce s-a trezit împroprietărit peste noapte, via moșteniri. Așa realizezi câtă incultură, câtă prostie, câtă lăcomie zace înăuntrul lui.

Exemplu concret: tinerii pe la 30 de ani intră în posesia pământurilor, caselor de la țară, părinții de asemenea le dau proprietăți pe mână ca să-și facă și ei un viitor.

Ei bine, când tinerii ăștia decid să vândă casele, pământurile, terenurile din micile orașe de provincie, au obiceiul să ceară niște bani de parcă am fi la Paris.

Oamenii vor uneori și de 10 ori mai mult decât face. Dacă-i întrebi care-i logica din spatele unui preț ridicol, ți se răspunde „e casa mea și cer cât vreau eu” sau „verificați celelalte anunțuri, toți cer la fel”.

Partea amuzantă, care chiar mă delectează, este că nu reușesc să vândă nimic. Păi cui să vândă la Severin de exemplu, de unde toată lumea fuge. Că nu-i de muncă nimic serios aici.

Păi tu la Mehedinți, județ de talia Teleormanului și Vasluiului ca și putere comercială, ca și dezvoltare economică și industrială, ceri 90.000 de euro pe un rahat de casă dărăpănată care mai trebuie și renovată pe deasupra?

Na, eu știu că e mai simplu să pui un anunț pe net și să speri că poate pică vreun fraier, că o să te pricopsești astfel și că nu o să mai fii nevoit să te duci la muncă pentru tot restul vieții, dar sunt șanse zero să se întâmple la Severin, de unde toată lumea fuge, unde nu mai vrea nimeni să investească, cu atât mai puțin în case dărăpănate. Mirajul banilor nemunciți scoși din toate dărăpănăturile rămâne doar un miraj.

About The Author

  • ADD YOUR COMMENT